Muschiul si conglomeratul de piatra

Muschiul si conglomeratul de piatra

Nici nu isi mai amintesc de cand sunt captive. Aici timpul se scurge cu o lentoare care adoarme spirite si incremeneste inimi, transformandu-le in piatra. Unele nici macar nu isi amintesc cum au ajuns sa stea inghesuite, prinse in capcana de beton. Au avut candva chip si trup, s-au oglindit in apele de cristal si au sorbit roua florilor. Au cantat iubirea si au trait-o. Poate din acest motiv au fost pedepsite sa ramana incremenite pe veci in piatra, fara putinta de a se misca, de a se dezmorti, de a se bucura de viata? Nu vor afla probabil niciodata. Uneori le este frig de atata dor. Le este dor de ceea ce au cunoscut, dar mai ales de ceea ce nu au avut ocazia sa cunoasca. Atunci plang tacut, neauzit si nestiut. Invoca forte din alte lumi. Cerul se rupe in bucati. Lumini subtiri, intretaiate, coboara vijelios catre pamant. Conglomeratul de piatra ramane aparent insensibil. Furtuna trece si in urma-i ramane linistea neagra a noptii. Muschiul se intinde, cald, peste durerea pietrelor, acoperind-o verde. 

Dimineata aduce un strop de alinare. Soarele inveleste muschiul cu raze luminoase. Conglomeratul de piatra adoarme, leganat in vise moi, rotunde, vii.