Flori de munte

M-am nascut la poale de munte, acolo unde aerul este curat si rece, acolo unde linistea coboara firesc, acolo unde orice parfum se simte mai puternic. Ochii mei albastri s-au deschis pe neasteptate si mi-au relevat o lume minunata. Eram inconjurata de mult verde, verde in toate nuantele imaginabile. Aveam in spate o padure deasa care ma proteja de vant, de ploi reci, de oameni indragostiti de frumusete. In fata mea se casca o prapastie adanca, verde si ea. Lipita de mine, dorindu-si sa ma raneasca si in acelasi timp incercand sa imi imite miscarile gratioase, o urzica salbatica isi etala florile. I-am zambit soarelui. M-am inclinat in fata celor care se oprisera sa ma admire. Am clipit des, emotionata, apoi m-am scuturat in vant pentru a raspandi in tot locul parfumul florilor de munte, parfum aspru, amarui, crud, viu. 

Sa fie bine pe pamant!

Trei inorogi iesiti dintr-o poveste de adormit copiii au vrut sa faca o magie, sa daruiasca omenirii tot ceea ce omenirea a pierdut printre umbre ce innegresc pamantul si bani ce inverzesc chipuri. Nu stiau nici o vraja, nu reuseau sa gaseasca nici bagheta magica. Au chemat un dragon de foc sa sufle sub ceaun si-au invartit trei ore intr-o potiune (cate o ora fiecare inorog), asa cum era scris in grimoar. La final au chemat bufnita si au rugat-o sa strecoare licoarea magica. Pe fundul ceaunului au gasit o samanta matura. Au batut cu copita in pamant si au rugat pisica sa planteze acolo samanta. Au asteptat trei ani lungi, cu teama in suflet si speranta in ochi. Dupa trei ani, in locul unde inorogii au batut cu copita a rasarit un copac urias, cu frunze rosii, invaluit intr-o aura de bunatate. In fiecare dimineata, la rasaritul soarelui, printre crengile copacului se aude un cantec duios de privighetoare:

Regatul teilor infloriti

Un tei inflorit. L-am intalnit intr-o zi de primavara pe o alee, intre doua blocuri. Statea mandru cu ochii spre soare si cu podoabele intinse la vedere. Cercelusi ca niste ciorchini de aur isi raspandeau parfumul ametitor intre apus si rasarit, intre zenit si nadir. Am intins mana si am atins cu gingasie una dintre flori. Palma mi s-a colorat in galben. Arome fara nume m-au invaluit si m-au facut sa visez. Se facea ca fiecare creanga era o mosie si fiecare buchet cu flori de tei era un harem tinut cu mana de fier a unui sultan bractee de un verde pal. Le vizitam pe rand palatele somptuoase, le urmaream cu  incantare dansurile lascive, le vedeam dezgolindu-si, rand pe rand, fustitele matasoase. Le intrebam daca singure au ales aceasta viata luxoasa si ele imi spuneau ca nu cunosc si nu vor alta, ca in haremul sultanului si-au gasit feminitatea absoluta, dragostea de viata si parfumul dorit de o intreaga lume, cel ce te poate purta pe aripi de vis pana in Regatul teilor infloriti. 

Arcusul fermecat

Rămăsese într-un colţ, acoperită de praf şi uitare. De mult, de foarte mult timp nimeni nu o mai făcuse să vibreze, nu-i mai ascultase tânguirile. Îşi dorea atât de mult să se facă auzită, să fie din nou iubită, încât seară de seară se ruga cu lacrimi fierbinţi să-şi regăsească menirea. Într-una din aceste seri târzii, când toată suflarea din casă se pregătea de o mare sărbătoare, alergând încoace şi încolo, peste ea fusese aruncată o pânză albă, ca un giulgiu ce-i prevestea sfârşitul. Durerea îi era din ce în ce mai mare, lacrimile îi curgeau necontenit udându-i acoperământul. Undeva departe un orologiu bătea miezul nopţii. Forfota din casă se oprise lăsând locul unei tăceri apăsătoare, iar printr-un colţ al ferestrei rămas neacoperit pătrunse o rază puternică din lumina lunii, reflectându-se în oglinda de pe peretele opus, creând contururi stranii. Şoapte venite parcă din altă lume o făcură să încremenească, iar o adiere caldă aproape că uscă pânza ce o acoperea, făcând-o să alunece, lăsând-o dezgolită.

Galbenele

Am cunoscut-o intr-o primavara, cand am urcat pe dealuri alaturi de nepoata sa. Avea pe atunci in jur de 80 de ani. Dadea cu sapa prin porumb, hranea peste 100 de animale, isi ingrijea gradina si dansa de parca ar fi fost domnisoara. M-au uimit vitalitatea si forta pe care batrana le emana. Trecea dealurile cu sacul de porumb in spate, pentru a le duce nepotilor hrana, sa aiba ce da la animale. Ne-a servit cu un ceai aromat, amestec de tei, soc, galbenele si cimbrisor. Sustinea ca nu a baut in viata ei cafea, ca nu a luat medicamente si nu a zacut la pat. Isi trata orice durere cu ceai de galbenele, isi pansa orice rana cu ceai de galbenele si, in general, avea in camara cam orice planta medicinala. De atunci am grija ca in fiecare primavara - vara sa imi adun cate putin tei, cimbrisor, soc si, bineinteles, galbenele, pentru ca iarna ca ma desfat cu un ceai minunat. 

Buna dimineata!, Zori de zi sau Tradescantia Andersoniana

Se intampla cu niste ani in urma, pe vremea cand femeile care faceau multi copii erau declarate mame eroine. Ea se maritase de mica si facuse copii unul dupa altul. Ii iubea pe toti cu aceeasi masura si le permitea sa faca tot ce voiau, sperand ca asa nu vor simti lipsurile pe care ea nu le putea acoperi. Cresteau copiii si cu paine goala. 

Buna dimineata la cafeluta!

Isi petreceau zilele pe marginea drumurilor, cautand urzici si ciupercute. Ochii lor albastri erau mereu senini, de un albastru cum doar cerul il poate avea uneori, inainte de furtuna.

   

Caci nu stiau, dragii de ei, cat de aproape era apocalipsa... Mama, ca orice mama, nu rata nici o ocazie pentru a se lauda cu puii ei. Ba ca sunt uniti la bine si la rau, ba ca au ochi frumosi, ba ca se pricep sa adune pana si roua zorilor de zi, ba ca sunt politicosi si dau buna ziua oricarui trecator... 

Suparati pe atatea laude ce urcau grabite la cer, zeii s-au razbunat cumplit. I-au sortit mamei sa ramana vesnic alaturi de copiii ei cu ochi albastri, sa stea pe margine de drum si sa culeaga roua din zori de zi, ba chiar i-au obligat sa dea tuturor Buna dimineata!

Rostopasca (negelarita) - legenda

Venita pe lume la inceput de primavara, rostopasca a starnit imediat uimire si invidie printre plante. Se multumea cu un strop de caldura, nu avea nevoie de soare mult, iar florile ei galbene, stranse buchetel, erau gingase si seducatoare. Probabil acesta a fost motivul pentru care Imparateasa Florilor a aruncat blestemul asupra rostopascai. "Fie ca orice fiinta de sex feminin sa te invidieze cum te invidiez eu, sa simta intepatura pizmei cand te vede si sa incerce sa te umbreasca! Fie ca orice mascul sa te doreasca si sa comploteze pentru a te avea, pe tine si pe bobocii tai de floare! Rostopasca a lacrimat galben auzind blestemul si a urzit in taina un antiblestem.

Ori de cate ori un mascul se oprea langa ea si incerca sa ii rupa florile pentru a le lua cu el, rostopasca ii zambea si cu glas mieros soptea:

-De vrei, ia toate florile mele, toti acesti boboci deschisi de maretul Soare. Sau, de vrei, primeste din partea mea ceva chiar mai frumos si mai valoros! 

Rostopasca scotea din traista cate un neg adunat de pe mainile oamenilor

Cea mai frumoasa balarie

Toti o certau, toti ii spuneau ca e urata si ca nu are ce cauta printre intelepti si dive de capitala. Ea se ghemuia printre firele de iarba si isi plangea de mila, timida si jenata peste masura. Hainele i se acopereau cu bobite de roua, lacrimi triste ale unei balarii nedorite si neapreciate de nimeni. Oamenii o calcau in picioare, plantele ii furau razele de soare, ploaia o ocolea. Ce viata trista au balariile urate, isi spunea ea uneori, cand necazul o invaluia si ii stergea zambetul din frunze. Intr-o zi de aprilie a inflorit. Flori albe de balarie fara nume, flori dispretuite de toti. O durea inima sa isi vada copilasii marginalizati si ridiculizati de toate celelalte flori din gradina. "Vai, ce copii urati are balaria asta!", "Vai, ce piperniciti sunt copiii ei!"... Le-ar fi intors spatele si ar fi fugit, daca nu ar fi avut radacini. 

Intr-o dupa-amiaza, in timp ce isi stergea lacrimile amare, o femeie s-a oprit in dreptul ei. Vai, ce floare frumoasa am gasit! a strigat ea fericita. Balaria s-a uitat in stanga,

Legenda unui gutui japonez (chaenomeles japonica)

Un gutui japonez (chaenomeles japonica), arbust cu crengute pline de spini, frunze lucioase si flori de un rosu placut, s-a decis intr-o zi sa trimita o scrisoare oamenilor. Nu stia cum vor reactiona si nici nu ii pasa. Invatase ca omul este un animal imprevizibil, dependent de frumos si, in acelasi timp, incredibil de crud cu tot ceea ce este frumos. Nu avea adresa nimanui, nu stia sa vorbeasca decat in japoneza, desi fusese aclimatizat si cultivat atat in Europa, cat si in America, nu cunostea personal nici un om. Singura solutie a fost sa agate scrisoarea in varful unei crengi si sa astepte ca vreun trecator sa o zareasca. Nici femeia care a gasit scrisoarea nu intelegea limba japoneza, insa avea puterea de a intui gandurile oricarui gutui japonez. Invatase sa le citeasca in frunze trairile inca din primii ani de viata, cand incerca sa rupa florile roz-rosiatice. Iata ce scria in acea epistola arbustul chaenomeles japonica:

Floarea Pastelui si o pisica

Aceasta intamplare inca nu a devenit legenda.

Ma plimbam prin piata din cartierul meu. Cumparasem bobite pentru pisici. Intr-un colt am zarit o batrana si o copila. La picioarele lor era o galeata cu flori. Am recunoscut narcisele. Celelalte flori, de un galben viu, am aflat ca se numesc Floarea Pastelui. Nu au stiut sa imi spuna daca se numesc asa pentru ca infloresc in perioada Pastilor sau pentru ca ar fi legate de vreo traditie pascala. Nici nu ar fi avut timp. De cum mi-au dat buchetelul si am platit, langa noi a aparut o femeie. E florareasa de o viata. Are firma si magazin in piata din cartierul meu. Sa le bata si mai multe nu... Batrana vindea flori, desi nu dadea un leu la stat, iar ea nu mai putea vinde tocmai pentru ca nu isi permitea sa dea florile atat de ieftin. Am plecat de acolo cu un gust amar. O inteleg si pe florareasa, mi-e mila si de batrana care isi desfacuse in fata mea baticul, sa imi arate ca face chimioterapie...

Ajunsa acasa, aproape ca am vrut sa arunc Floarea Pastelui si narcisele