duminică, 14 iunie 2015

Arcusul fermecat

Rămăsese într-un colţ, acoperită de praf şi uitare. De mult, de foarte mult timp nimeni nu o mai făcuse să vibreze, nu-i mai ascultase tânguirile. Îşi dorea atât de mult să se facă auzită, să fie din nou iubită, încât seară de seară se ruga cu lacrimi fierbinţi să-şi regăsească menirea. Într-una din aceste seri târzii, când toată suflarea din casă se pregătea de o mare sărbătoare, alergând încoace şi încolo, peste ea fusese aruncată o pânză albă, ca un giulgiu ce-i prevestea sfârşitul. Durerea îi era din ce în ce mai mare, lacrimile îi curgeau necontenit udându-i acoperământul. Undeva departe un orologiu bătea miezul nopţii. Forfota din casă se oprise lăsând locul unei tăceri apăsătoare, iar printr-un colţ al ferestrei rămas neacoperit pătrunse o rază puternică din lumina lunii, reflectându-se în oglinda de pe peretele opus, creând contururi stranii. Şoapte venite parcă din altă lume o făcură să încremenească, iar o adiere caldă aproape că uscă pânza ce o acoperea, făcând-o să alunece, lăsând-o dezgolită.


Şi atunci zări o făptură suavă, cu plete aurii ca razele lunii şi ochi de nepătruns ca tainele nopţii. Îi zâmbi, cu cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut vreodată şi îi întinse o baghetă magică ce o făcu să vibreze, să se simtă din nou vie, întreagă. Pe loc se transformă într-o fată de o frumuseţe fără seamăn, mlădie, cu părul bogat în culorile toamnei, iar alături îi sta un tânăr chipeş ce o privea cu nesaţ, de parcă ar fi regăsit-o după îndelungi căutări. Au dansat împreună până la ivirea zorilor, pe aripile unei muzici vrăjite doar de ei auzite, iar când luna şi-a pierdut strălucirea, au revenit la starea lor ştiută de oameni, o vioară şi arcuşul ei fermecat. Şi de atunci vieţile le-au fost minunate, două suflete pereche ce s-au regăsit într-o noapte magică.

Poveste primita de la draga mea Dana, pe care o puteti citi La capatul curcubeului.

Un comentariu: